Bubulina hotărâtă să își facă dreptate

Bubulina era hotărâtă să își facă dreptate și intrase furioasă în sala de judecată, însoțită de soțul ei, Bulă, care părea puțin jenat de întreaga situație. Avocatul ei își pregătise pledoaria și a început cu un ton grav:

–„Domnule judecător, doamna Bubulina acuză spitalul că, după tratamentul recent aplicat soțului ei, acesta și-a pierdut complet interesul pentru a mai face dragoste. Este clar că există o legătură între intervenția medicală și această schimbare drastică în comportamentul domnului Bulă.”

Judecătorul ridică o sprânceană intrigat:

–„Interesant caz. Spitalul are ceva de declarat în apărarea sa?”

Din colțul sălii, purtătorul de cuvânt al spitalului se ridică calm și zâmbi:

–„Domnule judecător, trebuie să precizăm că tratamentul administrat domnului Bulă a fost unul de succes. Tot ce am făcut a fost să-i corectăm vederea cu un tratament inovator.”

Într-o dimineață umedă de toamnă, sala de judecată era plină de atmosfera tipică unui proces de divorț. Doamna Maria, o femeie elegantă, dar cu privirea agitată, stătea la bancul reclamantului. Soțul ei, Gheorghe, mai puțin îngrijorat, dar cu o privire de nemulțumire, stătea pe banca pârâtului. Judecătorul, un bărbat în vârstă, cu ochelari de citit, își răsfoia dosarul și își ajusta glasul pentru a începe.

–„Începem procesul de divorț. Doamna Maria, am înțeles că doriți să divorțați de domnul Gheorghe. Care sunt motivele?”

Doamna Maria își drese vocea, așezându-se mai bine pe scaun, și începu cu hotărâre:

–„Domnule judecător, vreau să divorțez imediat!”

Judecătorul, un bărbat mai experimentat, ridică o sprânceană și îi răspunde calm:

–„Am înțeles! Dar ce anume v-a determinat să luați această decizie?”

Maria, cu o expresie de nemulțumire adâncă, ridică privirea și continuă cu voce tremurândă:

–„Soțul nu mi-a fost credincios în căsnicie!”

Un murmur trecu prin sală, iar Gheorghe dădu din cap, ușor contrariat, fără să comenteze. Judecătorul, cunoscând aceste tipuri de acuzații, își curăță gâtul și o întreabă cu mai multă atenție:

–„Și ce dovezi aveți pentru această afirmație?”

Maria, ridicând o fotografie din geanta ei, o arată cu un gest dramatic:

–„Domnule judecător, am dovezi clare! Mi-am dat seama că nu este tatăl copilului meu!”

Doi ardeleni intră într-un bar pe la marginea satului, unde toată lumea se cunoaște și nimeni nu are vreo grabă. Ion și Vasile, buni prieteni din copilărie, se așază la o masă și comandă câte o bere. Ion observă că Vasile este mai tăcut decât de obicei, cu privirea pierdută în zare, așa că îl întreabă:

–„No, mă, ce eşti aşa de supărat?”

Vasile își freacă fruntea și se uită spre berea care încă nu a apucat să o bea, ca și cum ar căuta răspunsul undeva prin paharul de pe masă. Apoi, suspină adânc și răspunde cu o voce plină de oboseală:

–„Apăi abia aştept să ajung acasă şi să rup chiloţii muierii.”

Ion, surprins, își ridică o sprânceană și îl privește cu un zâmbet vag, neînțelegând foarte bine ce vrea să spună Vasile. Începe să râdă ușor, dar curiozitatea îl cuprinde:

–„D-apăi ce ai, mă, cu chiloţii femeii?”

Vasile își face o față serioasă, ca și cum ar fi vorbit despre cel mai important subiect al zilei. Se înclină puțin către Ion, ca să fie sigur că nimeni altcineva nu aude, și îi spune:

–„Apăi mă, aşa mă strâng că de-abia pot mere cu ei pe stradă…”

Câțiva vameși din diferite țări europene se întâlnesc într-o conferință internațională despre controalele de frontieră și, în pauza de cafea, încep să discute despre veniturile lor și ce își doresc să își cumpere. Un jurnalist curios îi întreabă:

–„Cât timp trebuie să lucrați ca să vă cumpărați un BMW?”

Ucrainenii și bulgarii care sunt acolo nu ezită mult și răspund aproape simultan, fiecare mândru de realizările lor, dar și de munca pe care o fac.

Ucrainenul, care știe că în Ucraina se muncește mult și că costurile sunt mai mici, zâmbește și răspunde cu un ton încrezător:

–„5-6 luni!”

Toți se uită la el admirativ, iar bulgarul, care nu vrea să fie mai prejos, dă din cap și spune cu mândrie:

–„2-3 luni…”

Jurnalistul ia notițe și se întoarce cu privirea spre românul din colțul mesei, care până atunci părea destul de rezervat. Românul, cu un zâmbet ștrengăresc, se gândește o clipă și apoi, cu o voce calmă și sigură, răspunde:

–„Un an și jumătate – doi. BMW e totuși o companie foarte mare…”