Rămâi aici peste noapte?
După o seară romantică 🌹, cu lumânări pâlpâind ușor 🕯️, priviri dulci și râsete sincere, am condus-o acasă, plimbându-ne agale sub lumina felinarelor 🔥. Ajunși în fața ușii, ea s-a oprit, s-a întors către mine cu ochii strălucind ✨ și cu un zâmbet ștrengar:
–Ce-ai zice să rămâi aici peste noapte? 😘
Inima îmi bătea cât un toboșar la concert 🥁, dar cu un calm forțat și un zâmbet în colțul gurii, i-am răspuns:
–Nu, mulțumesc! 😅
Am salutat-o politicos, am făcut stânga-mprejur ca un soldat disciplinat 🚶♂️ și am pornit spre stația de autobuz 🚏, trăgându-mi geaca mai bine pe mine că începuse să adie vântul 🥶.
Între noi fie vorba… 🤫 Gândiți-vă și voi puțin: ce puteam eu să fac singur toată noaptea în fața ușii? 🚪😅
Într-o dimineață mohorâtă ☁️, soțul, așezat confortabil în fotoliu cu ziarul în mână 📰 și cafeaua pe măsuță ☕, își ridică privirea și o vede pe soție frământându-se nervoasă în fața oglinzii, încercând una dintre pălăriile ei noi 👒.
–Iar eşti nemulţumită! 😒 bombăni el, dând din cap dezaprobator.
– Ai două pălării la acest pardesiu, fii fericită! 🧥🎩
Soția, cu sprâncenele ridicate și o atitudine de regină ofensată 👑, se întoarce brusc spre el, își pune mâinile în șolduri și răspunde:
–Greşeşti! Nu am decât un pardesiu la aceste două pălării! 😤
Un tip, cu cearcăne până la brâu 😩 și fața îngrijorată, intră val-vârtej în cabinetul ginecologului soției sale. Își frământă mâinile agitat 👐 și oftează din greu.
–Doctore, trebuie să vorbim serios! 😟 începe el aproape șoptind, ca și cum spionii l-ar putea auzi.
Sunt căsătorit de trei ani. În primul an, nevastă-mea a născut un băiat 👶, în al doilea an, gemeni 👶👶, iar în al treilea an, tripleți! 👶👶👶
Își trage un pic sufletul, ștergându-și fruntea transpirată cu batista. 🧻
–Acum stau ca pe ace, doctore… Ce mă fac? Că nu mai încap în apartament, am ajuns să pun pătuțuri și în baie! 🚽🛁
Ginecologul, un tip cu ochelari pe vârful nasului 🤓 și cu o expresie calmă de om care a văzut multe la viața lui, îl privește zâmbind în colțul gurii.
–Nu vă îngrijoraţi, zice el liniștit, dând din cap ca un bătrân înțelept. Mai mult de șase deodată nu se poate! 😅
Un orășean, cu valiza într-o mână 🎒 și harta în cealaltă 🗺️, gâfâia pe ulița prăfuită a satului. Se oprește lângă un moș sprijinit în bâtă 🐑, care-și păzea liniștit niște gâște fleșcăite de soare.
–Nu vă supărați, bade, cum ajung la gară? 😰 întreabă omul, ștergându-și fruntea asudată.
Moșul își mijește ochii, se uită lung la el, mestecând alene o fire de iarbă 🌾 și răspunde cu calm moldovenesc:
–Ţineți drumu’ ăsta drept înainte 🚶♂️, treceți de ultima casă – o să vedeți, e una cu gardul strâmb și câinele care latră fără dinți 🐕🦺 –, apoi traversați păduricea aia mică 🌳 (da’ să nu vă speriați dacă mai țopăie un iepure 🐇), și după încă un kilometru aţi ajuns.
Orășeanul se uită descumpănit în zare… drum lung, câini, păduri… părea mai degrabă un maraton decât o simplă orientare.
–Dar… de ce-ați pus gara așa departe de sat? 🤨 întreabă, simțind că e ceva nelalocul lui.
Moșul își ridică pălăria uzată, își scarpină chelia și, cu o sclipire șugubeață în ochi 👀, îi răspunde:
–Păi, ne-am gândit s-o punem mai aproape de calea ferată. 😄